Parnasianism.html



Parnasianismul (din Parnas, „miticul munte al muzelor / poeţilor“ în sudul Pelasgo-Daco-Thra-ciei, azi aparţinând Greciei + sufixarea dublă cu -ian- şi apoi cu -ism) este denumirea unui curent literar de la sfârşitul secolului XIX. Parnasianismul a apărut ca o reacţie (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo ş.a.).

Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivată – în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) şi a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizaţiilor (arhetipale şi interferenţiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirică devenind planetară; surprinderea spaţiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, şi lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare, podoabele de interior etc.).

modifică Originile parnasianismului

Parnasienii erau o grupare de poeţi din Franţa secolului XIX ce şi-a tras denumirea de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacă. Publicată între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville , Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée and José María de Heredia.

Parnasienii erau de asemenea influentati de Théophile Gautier si de doctrina acestuia a "artei pentru artă". Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei si cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau in foarte mare masura din Estetica lui Arthur Schopenhauer.

Parnasianismul european este bine reprezentat de poeţii francezi: Théophile Gautier («Les Emaux et Camées»), Théodore de Banville («Les Camées parisiens», «Le Sang de la Coupe»), Charles Leconte de Lisle («Poèmes antiques», «Poèmes barbares»), José-Maria de Hérédia («Les Trophées»), Sully-Prudhomme, François Coppée, Catulle Mendès ş. a., de poeţii englezi: Austin Dobson, Edmund Gosse, Andrew Lang ş. a., de poeţii germani, de la August Graf von Platen la Stefan George ş. a., de poeţii iberici având în frunte pe Ruben Dario, de „noua şcoală de la Atena“, reprezentată de Kostis Palamas.

Parnassianismul nu s-a limitat doar la teritoriul european. Poate cel mai idiosincratic dintre autorii parnasieni , Olavo Bilac e un autor brazilian care a prelucrat versurile şi metrul poetic fara sa elimine complet emoţia poetică.

modifică Literatura română şi parnasianismul

În literatura română, încă din 1880 şi până în perioada interbelică, alături de simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilă direcţie modernistă a poeziei noui / decadente, direcţie promovată – în „simbioza parnasianism-simbolism“ – îndeosebi de revistele «Literatorul» (Bucureşti), «Vieaţa nouă» (Bucureşti), «Versuri şi proză» (Iaşi) etc. Primele semne ale parnasianismului şi-au făcut apariţia în literatura română, între 1866 şi 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu cele din Franţa, unde curentul şi-a avut „prima şcoală“ între 1866 şi 1880, căci bardul de la Mirceşti era la curent cu orice noutate / mişcare literară franceză; dar prima veritabilă „şcoală“ parnasiano-simbolistă din literatura română se datorează lui Alexandru Macedonski, cenaclului şi revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Alţi parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu („ciclul poemelor publicate în Sburătorul“), ori de cei antologaţi de Nicolae Davidescu, în 1943, în volumul Din poezia noastră parnasiană: Mircea Demetriad, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff şi Iuliu Cezar Săvescu ; important este şi aportul parnasienilor români de la cumpăna secolului al XX-lea şi dintre anii 1950 şi 2000: Eugeniu Speranţia (1888 – 1972; avem în vedere volumul Poezii, apărut în 1966), D. Rarişte («Maria Magdalena», 1937; «Valuri împietrite», 1941), Ion Acsan («Primăvara cosmică», 1962), Al. Andriţoiu («Constelaţia lirei», 1963; «Simetrii», 1970; «Euritmii», 1972), Mircea Ciobanu («Imnuri pentru nesomnul cuvintelor», 1966), Eugen Dorcescu («Pax magna», 1972; «Desen în galben», 1978; «Arhitectura visului», 1982; «Culegătorul de alge», 1985; «Epistole», 1990; «Cronică», 1993; «Exodul», 2001), Ilarie Hinoveanu («Cocorul din unghi», 1967) ş. a.

modifică Estetica parnasianismului

În primul rând, parnasianismul a însemnat obiectivitate faţă de nebulozităţile lirice ale romantismului, obiectivitate susţinută şi solicitată de formele prozodice fixe cultivate, punând inspiraţia şi fluctuaţiile ei în tipare, întru „cristalizare“, spre a intra apoi „în circuit“ ca „produs nobil (în-nobilator)“ care să pară „de provenienţă exterioară“, „din afara eu-lui“. Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile şi sculpturile antichităţii, din miturile şi istoriile civilizaţiilor arhe-tipale din toate ariile planetei, îndeosebi (după cum arată şi numele mişcării, de la pelasgo-thracul „munte al muzelor“, Parnas) din Hellada. În spiritul parnasienilor, antichitatea capătă culori vii, picturalul, vizualul dominând totul: nimfe cu sâni albi, coborând din ţinuturi marmoreene, cu corpuri mlădioase, îmbietoare, de culoarea petalelor de trandafir, împrăştiind parfumuri, mai ales de liliac, levănţică, roze, cu îmbrăţişări graţioase, într-o muzică misterioasă a lirelor, cu apariţia bacantelor într-un „triplu delir“ etc.

Parnasienii abordează problema îmbogăţirii rimelor „marii armonii“, (re)descoperă forme fixe prozodice din cele mai alambicate şi le pun în circuit: hexametrul, versul safic, dactilul, anapestul, amfibrahul, coriambul, spondeul, amfima-crul, peonii etc.; preţuiesc şi cultivă foarte mult poezia cu formă fixă: sonetul (pe primul loc), rondelul, glosa, gazelul, epitalamul, rubaiatul, pantumul, haiku-ul, micropoemul-tanka etc.; preiau de la romantici ceea ce le convine, fiind preocupaţi de exotism (cadre şi atmosferă), de feeric, de peisajele luxuriante, ori de cele ecuatoriale, polare, extrem-orientale, de japonezerii sau chinezerii etc., dar cu proiectare în impersonal, „în zone statice“, „sub o cupolă de gheaţă“, „ca într-o vitrină“. Prin parnasieni, geografia lirică se extinde la întregul cosmos. Când li s-a reproşat insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat că imaginile de senină-tate, frazele echilibrate pot să exprime marile dureri sau idei; au fost de acord că „forma“ poate fi „impasibilă“, sculpturală, dar foarte pură în liniile sale. Detestarea „incoerenţei ideii“, a „inco-rectitudinii limbajului“ rămâne punctul invulnerabil al parnasie-nilor (de fapt, „armătura“ e din 1872, dată de Micul tratat de poezie franceză (Petit traité de poésie française) de Théodore de Banville, adevăratul „manual“ al noului curent).