România.html



Acest articol se referă la România, o ţară din Europa. Pentru alte sensuri vedeţi Romania (dezambiguizare).

România

Drapel Stemă
Imn naţional Deşteaptă-te, române!
Capitală  • Populaţie  • Coordonate	Bucureşti 1.924.959 (2005) 44°26′7″N, 26°6′10″E
Limbă oficială	Română
Sistem politic	Republică
Preşedinte Prim Ministru	Traian Băsescu Călin Popescu-Tăriceanu
Independenţă – declarată – recunoscută	faţă de Imperiul Otoman 9 mai 1877 (SV) 13 iulie 1878
Suprafaţă  • Totală  • % apa	Loc 82 238.391 km² 3
Populaţie  • Totală  • Densitate	Loc 51 22.303.522 (est. 2006) 91 loc./km²
PIB (nominal)  • Total (2008)  • PIB per capita	Loc 38 $187,9 de miliarde $8,744
PIB (PPC)  • Total (2008)  • PIB per capita	Loc 43 $264 miliarde [1] $12,285 [2]
IDU (2004)	0,813 (loc 60) – înalt
Monedă	leu românesc1 (RON) = 100 bani
Fus orar  • vară	UTC+2 UTC+3
Domeniu internet	.ro2.eu
Prefix telefonic	+40
Prefix radiofonic	YOA-YRZ
Siglă pentru maşini	RO
Cod ISO	642 / ROU / RO
Membru al: ONU, UE, Uniunea Latină, NATO, OSCE
1 A înlocuit „leul vechi” (ROL) la data de 1 iulie 2005. 2 Se poate folosi şi domeniul .eu, întrucât România face parte din Uniunea Europeană.
Toate statele lumii

România este un stat situat în Europa, la intersecţia dintre Europa Centrală (46%: Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş şi Bucovina), Europa de Sud (38%: Valahia şi Dobrogea) şi Europa de Est (16%: Moldova fără partea Bucovinei aflata pe teritoriul Romaniei). Se învecinează cu Ucraina (650 km) şi Republica Moldova (681 km) în nord şi est, Ungaria (440 km) şi Serbia (546 km) la vest şi Bulgaria (631 km) la sud. În sud-est, România are o porţiune de coastă care îi oferă acces la Marea Neagră. Capitala şi cel mai mare oraş este Bucureşti. România este un stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) din data de 29 martie 2004 şi, din 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene.

modifică Etimologie

Pentru detalii, vezi articolul  etimologia termenilor „român” şi „România”vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Numele de România provine de la român, cuvânt derivat din latinescul romanus (roman). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din romanus (română român/rumân) este menţionat începând cu secolul XVI de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă pe primarul Braşovului Johannes Benkner despre pregatirile unui atac iminent al turcilor asupra Transilvaniei. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de Ţara Rumânească.

În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent “Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit “Romania”, propunere neacceptată însă. Numele “Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.

O hartă ipotetică a Rumâniei (România) din 1855, de Cezar Bolliac

Până în secolul XIX a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de Rumânia în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” a locuitorilor săi. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: Rumänen/Rumänien (germ.), Roumains/Roumanie (franceză), Rumanians/Rumania (denumirea învechită din limba engleză), Rumuni/Rumunija (în limba sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.

modifică Istorie

Pentru detalii, vezi articolul  istoria Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpaţii Păduroşi, în sud - munţii Haemus (Balcani), în vest - confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est - râul Bug.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în patru apoi în cinci formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.

Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Decebal - pe Columna lui Traian

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata din Dacia. Dar o parte importantă a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munţii Apuseni şi sarea din bazinul Târnavelor. Există dovezi toponimice ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre (Auraneus = Arieş). Aşezările daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechile centre urbane erau : Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la E. şi S. de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a continuat procesul de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice vieţii sedentare, incompatibile cu nomadismul, ca agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi comerţul, a menţinut folosirea limbii latine ca lingua franca între cele două maluri ale Dunării după 271. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată "stăpânire” romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la N. Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în sec. IV-VI. Autohtonii se integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în "Istoria românilor", publicată în parte postum, că poporul român s-a format "între Carpaţii beskizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră". Această constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. A doua sinteză se produce diferit la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole, între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în sec. VII. Consecinţele aşezării slavilor la Dunărea de jos sunt importante. Are loc separarea latinităţii din peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre, majoritatea populaţiei romanice este înconjurată de slavi, iar cea rămasă, devenită minoritară, păstrează la sud de Haemus (azi Munţii Balcani) o limbă puţin slavizată şi apropape total lipsită de termeni maghiari. La nord de Dunăre, populaţia romanică dimpotrivă asimilează elementele slave, şi odată cu ele un important lexic slav, la care se adaugă ulterior şi lexicul maghiar (gând, oraş, hotar, marfă, vamă, viclean...). Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea poporului român la nord de Dunăre şi în Dobrogea, şi a poporului aromân/meglenoromân la sud de Haemus. Acest proces s-a încheiat în linii mari la sfârşitul secolului VIII. Tot de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat trei elemente: substratul – daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

În acea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), dar şi pentru teritoriul de la nord de Dunăre. În acelaşi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee se încetăţenea termenul de "Romania", de la care vine şi numele actual de România.

Ştefan cel Mare

Aşezarea slavilor în secolul al VII-lea va avea şi anumite efecte nefaste pentru români. Aceştia se găsesc acum în cadrul unor noi state "barbare" (hanatul Avar, hanatul Bulgar, apoi cel Maghiar) care nu continuă tradiţia imperială romană : astfel, lexicul latin din limba română dovedeşte o despărţire timpurie de celelalte limbi latine, şi este îndeosebi rural : viaţa urbană şi cultă dispare, pentru a reapărea abia cu veacuri mai târziu, dar în forme slave, maghiare sau greceşti în parte străine de viaţa de toate zilele a poporului român. Aromânii/Meglenoromânii în schimb, continuă să evolueze în cadrul Imperiului Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atestă că Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii si Bulgarii vor separa astfel pe românii de la sud de Haemus (Munţii Balcani), de cei din nord.

Separarea va cunoaşte o serie de întreruperi şi mişcări de "unificare". Prima este cea a Asăneştilor* ("regnum Valachorum" din sec. XII-XIII), care împreună cu Bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-română, ortodoxă, spre nord şi nord-vest, înainte de a fi distrus parţial de marile invazii tătare. A doua este apariţia statului Ungrovlahia (sau Valahia), concomitent cu definitivarea organizării voievodatului Transilvaniei şi a comitatelor vecine, care înlocuiesc diferitele "ţări" ("vlachföldek") ale Bihorului, Zărandului, Arieşului, Crasnei, Haţegului, Amlaşului, Cibinului, Făgăraşului, Vlăhiţei, Gurghiului, Năsăudului/Bârgăului, Lăpuşului, Oaşului şi Maramureşului (zise de istorici "Românii populare" iar în cronicile medievale "valahii"). Un proces similar are loc între Nistru şi Carpaţii orientali, unde "ţinuturile" Onutului, Străşineţului, Dornei, Băii, Neamţului, Iaşilor, Sorocăi, Orheiului, Lăpuşnei, Hanscăi, Bârladului, Ciubărciului şi Tigheciului sunt integrate în voievodatul Moldovei.

Sub ocupaţia otomană, Românii sudici şi vestici vor rămâne în continuare separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, aprute în evul mediu. Alte ramuri ale poporului român (Istro-românii, şi cei care au lăsat în spaţiul iugoslav toponimele de Vlaşina, Vlahina, Romanija Planina, Durmitor ş.a.m.d.), au dispărut definitiv, asililaţi de slavi, precum şi cei din Moldova instalaţi în actuala Ucraină, în Crimea sau în Podolia. Tot atfel au dispărut, asimilaţi de cehi şi slovaci, cei din "Moravska Valaşska".

În Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul actual al României trăia în două formaţiuni statale distincte: Ţara Românească şi Moldova - dar şi în Transilvania, Ungaria, Banat, Crişana, Maramureş. Unele teorii indică ideea că statul medieval "Ţara Românească" a fost întemeiat de o dinastie comănească creştinată, împinsă spre vest şi sud de mongoli (şi tătari). Predecesorul lui Basarab I, tatăl sau bunicul său, se pare că a fost Tiş-homir, principe coman, probabil, legendarul "Negru-Vodă". Astfel că descendenţii lui Basarab, chiar şi Vlad Ţepeş, cel "pictat" extrem de "negru" (la a 7-a generaţie) ar putea fi consideraţi descendenţi ai cumanilor. Existenţa unei episcopii catolice pentru cumani la Focşani în anii 1200 pare a confirma aceste teorii. În decursul etnogenezei sale, poporul român a asimilat nu numai Slavi, Cumani şi Maghiari (episcopii catolici ungari deplorau că "prea mulţi dintre supuşii maghiari îmbrăţişează credinţa şismatică a valahilor, devenind ei înşişi valahi") ci şi alte popoare migratoare stabilite pe teritoriul său, bunăoară Pecenegi sau Iaşi (aceştia din urmă fiind Alani de limbă iranică, ai căror descendenţi actuali sunt Oseţii din Caucaz). În secolul al XV-lea, Moldova şi Ţara Românească au devenit vasale ale Imperiului Otoman, dar păstrându-şi autonomia internă.

În secolul al XVIII-lea, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 şi 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioţi, numiţi direct de turci printre familiile nobile de Greci din Constantinopol. Transilvania, iniţial vasală a Ungariei, cu voievozi maghiari, devine la rândul său vasală a Imperiului Otoman în 1526, apoi a Imperiului Habsburgic în 1699, având de asemenea o autonomie largă, pe care însă şi-o pierde în 1867 când este anexată de Ungaria în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

Alexandru Ioan Cuza

Harta României Mici (Vechiul Regat)

Teritoriile populate de români înaintea unirilor din anul 1918

Harta României Mari

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Româneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit de introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a devenit independentă în urma participării la războiul ruso-turc din 1877 - 1878, odată cu Muntenegru şi Serbia.

Ţara îşi va mări teritoriul ca urmare a celui de-al doilea război balcanic, când în urma Păcii de la Bucureşti (1913) se obţine Cadrilaterul şi a Primului Război Mondial, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii "autodeterminării naţiunilor" (principiile wilsoniene, cu iniţiative locale şi plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919).

Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa au fost încorporate Uniunii Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 şi apoi din nou încorporate în Uniunea Sovietică în anul 1944, iar astăzi se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei. Insula Şerpilor a fost cedată abia în 1948 vecinului de la Răsărit.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România va deveni o ţară comunistă sub influenţa Uniunii Sovietice - contracarată, după cca. 1965, de o variantă autohtonă de regim comunist, ocazional, în probleme de politică externă, în opoziţie cu URSS. Regimul a rămas îndepărtat de orice altă tentativă de reformă internă, întorcându-se la abordări dogmatice autoritare, cu manifestări represive, pe măsură ce era confruntat cu politicile de Perestroika. Deşi se afirma patriotic şi agita temele tradiţionale ale naţionalismului, regimul a distrus o mare parte din patrimoniul natural şi arhitectonic al ţării, a înăbuşit viaţa intelectuală, cultura, arta şi ştiinţa, şi le-a înlocuit prin forme para-culturale caricaturale ca realismul socialist sau "Cântarea României". În domeniul economic, supra-dimensionarea industriei grele şi lipsurile acute ale industriei uşoare, de consum şi alimentară au provocat datorii urişe faţă de băncile internaţionale şi o situaţie de penurie cronică pentru populaţie. Pe teren, distrugerea majorităţii centrelor urbane istorice, acoperirea teritoriului cu blocuri, stâlpi, conducte, uzine şi diguri, şi poluarea au periclitat atractivitatea pentru turismul internaţional, care în România avea ca atu mai ales tradiţiile şi cultura (dat fiind că munţi mai spectaculoşi, mlaştini fluviale şi coaste maritime mai întinse se găsesc şi în alte ţări inclusiv vecine).

În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit.

.

Preşedintele României, Traian Băsescu, şi prim-ministrul Tăriceanu, semnând Tratatul

Numele ţării a fost Republica Populară Romînă (cu î din i, din 1953 până în 1964, scris prescurtat RPR, 1947-1965) şi Republica Socialistă România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, datează din 1862. Regimul comunist din România, duce la alterarea vieţii politice, economice, sociale şi morale, a învăţământului, ştiinţei, culturii. Regimul dictatorial este înlăturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvării Naţionale , care a preluat puterea în decembrie 1989, proclamă renunţarea la comunism, schimbarea numelui ţării (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piaţă, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului. După încheierea Războiului rece în 1989, România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 şi a aderat la Uniunea Europeană. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câştigate de Coaliţia PSD+PUR. Dar PUR părăseşte alianţa şi îşi schimbă numele în Partidul Conservator. Alegerile prezidenţiale sunt câştigate de candidatul Alianţei Dreptate şi Adevar: Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu formează un guvern de coaliţie format din: Alianţa Dreptate şi Adevăr+Uniunea Democrată a Maghiarilor din România+Partidul Conservator.Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat de reprezentanţii statelor membre şi cei ai ţărilor aderente în Luxemburg, la Abaţia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după ratificarea sa de către cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republică semi-parlamentară . Tot în 2007 preşedintele Traian Băsescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva săptămâni mai târziu Alianţa Dreptate şi Adevăr se destramă.

modifică Şefi de stat ai României

Pentru detalii, vezi articolul  [[]]vezi articolele domnitori români şi lista şefilor de stat ai Românieivezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

modifică Politică

Pentru detalii, vezi articolul  politica Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar cea pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Are rol legislativ, discutând şi votând legile ordinare şi organice, atât in comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii parlamentului sunt aleşi prin vot uninominal mixt, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul proporţional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la patru ani, ultimele având loc la 28 noiembrie 2004.

Preşedintele Traian Băsescu

Preşedintele României este ales prin vot direct o dată la cinci ani, printr-un sistem majoritar, în care câştigător este declarat cel care acumulează, la primul tur de scrutin, 50%+1 din voturile alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă acest procent nu se atinge, are loc un al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi, fiind declarat câştigător candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi. Până la revizuirea Constituţiei în 2003, mandatul prezidenţial era de 4 ani. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. La rândul său, Primul ministru îşi alege membrii guvernului, guvernul fiind apoi supus aprobării parlamentului. Guvernul împreună cu preşedintele reprezintă puterea executivă în stat. Ultimele alegeri au avut loc la 28 noiembrie 2004 (primul tur de scrutin), respectiv la 12 decembrie 2004 (al doilea tur de scrutin). România este reprezentată în cadrul Uniunii Europene de 34 europarlamentari. România este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite din data de 14 decembrie 1955, NATO din 2004, şi a Uniunii Europene(UE), din data de 1 ianuarie 2007.

Puterea judecătorească este exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împreună cu curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.

Constituţia României, adoptată în 1991 şi modificată în 2003, este bazată pe cea din 1923 şi pe a celei de-a V-a Republici Franceze.

modifică Justiţia

Peste 80% dintre români - un procent cu mult media UE - nu au încredere în sistemul judiciar, iar reformele nu au produs rezultate evidente, se arată în Raportul privind starea Justiţiei, dat publicităţii, la data de 24 iunie 2008, de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM)^[12]. Nivelul scăzut de încredere al cetăţenilor priveşte (...) nu numai judecătorii şi procurorii, dar şi avocaţii, executorii judecătoreşti, funcţionarii din justiţie şi poliţiştii^[12].

modifică Împărţire administrativă

Harta administrativă a României

Pentru detalii, vezi articolul  împărţirea administrativă a Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti. Fiecare judeţ este administrat de către un Consiliu Judeţean şi un prefect. Judeţele sunt (în ordine alfabetică):

Regiuni de dezvoltare

În afară de împărţirea pe judeţe, România este împărţită şi în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-II de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Aceste regiuni de dezvoltare sunt:

• Regiunea Nord-Est (Moldova), cuprinde judeţele: Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău şi Vaslui.
• Regiunea Vest (Apuseană) cuprinde judeţele: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş.
• Regiunea Nord-Vest (Someşană) cuprinde judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj.
• Regiunea Centru (Mureşană) cuprinde judeţele: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov.
• Regiunea Sud-Est (Dunărea de Jos) cuprinde judeţele: Tulcea, Vrancea, Galaţi, Brăila, Buzău şi Constanţa.
• Regiunea Sud (Muntenia) cuprinde judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman.
• Regiunea Bucureşti-Ilfov cuprinde municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
• Regiunea Sud-Vest (Oltenia) cuprinde judeţele: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt şi Dolj.

La nivelul următor România este divizată în 2.686 comune şi 265 de oraşe. Comunele şi oraşele au propriul Consiliu Local, care este condus de un primar, decis în urma alegerilor locale organizate la 4 ani.

modifică Economie

Pentru detalii, vezi articolul  economia Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Clădirea Bursei de Valori Bucureşti

Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti

Economia României este într-o continuă dezvoltare datorită reformelor economice. Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini (vezi Dacia Logan) este în continuă dezvoltare. Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă. Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.

modifică Industria

Sistemul de unităţi de măsură folosit in România este S.I. Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de maşini, chimică, petrochimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului şi industria uşoară.

În cadrul industriei constructoare de maşini se produc utilaje petroliere pentru platforme de foraj terestru şi marin la Ploieşti, Târgovişte, Bacău, Bucureşti şi Galaţi, utilaje miniere la Baia Mare, Petroşani şi Sibiu, maşini unelte la Bucureşti, Oradea, Arad, Râşnov şi Târgovişte, şi produse ale industriei de mecanică fină.

Industria electronică şi electrotehnică este reprezentată prin întreprinderi amplasate în principal în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Piteşti. Tractoare se produc la Braşov, Craiova, Miercurea-Ciuc, iar alte maşini agricole la Bucureşti, Piatra Neamţ, Timişoara şi Botoşani. Locomotive se produc la Bucureşti şi Craiova, vagoane la Arad, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Piteşti, Craiova, Câmpulung-Muscel, autocamioane la Braşov troleibuze la Bucureşti, nave maritime la Constanţa, Giurgiu,Galati, Olteniţa şi aeronave la Bucureşti, Bacău, Braşov şi Craiova.

Industria chimică s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenţei unei game largi de materii prime existente în ţară: cantităţi de sare, sulf, potasiu, lemn de răşinoase, stuf, gaz metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzeşti, Băile Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni şi Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească şi Năvodari.

Industria petrochimică produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi şi Borzeşti, mase plastice la Ploieşti, Făgăraş, Brazi, Borzeşti, Piteşti, fire şi fibre sintetice la Botoşani, Săvineşti, Roman, Iaşi. Industria chimică şi industria celulozei şi hârtiei sunt reprezentate prin numeroase centre în toată ţara. Se produc medicamente şi produse cosmetice, coloranţi, vopsele şi detergenţi.

În cadrul industriei materialelor de construcţii se produce ciment, sticlă şi articole din sticlărie, ceramică pentru construcţii, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se află la Bicaz, Braşov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce şi se prelucrează la Bucureşti, Mediaş, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig, Scăieni.

Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă. Cele mai importante unităţi se află în zonele montane şi submontane, la Suceava, Bistriţa, Focşani, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureş, Reghin, Satu Mare, Bucureşti, Brăila şi Constanţa.

Industriile uşoară si alimentară au tradiţie în România, deoarece există importante baze de materii prime autohtone. Importante sunt, de asemenea, industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii, a confecţiilor si tricotajelor la Bucureşti, Botoşani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor, a panificaţiei.

modifică Transporturile

România dispune de 250 km de autostradă. Singurele autostrăzi din România sunt: A1, de la Piteşti la Bucureşti şi A2, De la Bucureşti la Cernavodă. Se ia in discuţie construirea unei autostrăzi prin transilvania. ^[13].

modifică Geografie

Pentru detalii, vezi articolul  Geografia Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Harta fizico-geografică

Chiar dacă în concepţia politică România se află în sud-estul Europei, din punct de vedere geografic ea se află la distanţe aproximativ egale - cca. 2500 km - între graniţa de apus (Oceanul Atlantic) şi cea de răsărit (Munţii Ural) a Europei, adică într-o poziţie central-sudică. O mare parte din graniţa României cu Serbia şi Bulgaria este formată de fluviul Dunăre, iar graniţa cu Republica Moldova este formată de râul Prut, afluent al Dunării. Suprafaţa totală ţării este de 238 391 de km pătraţi.

modifică Munţi

Munţii Carpaţi, care se ridică până la peste 2.500 m, domină relieful României, cel mai înalt vârf, Vf. Moldoveanu din Munţii Făgăraş atingând 2.544 m. Relieful este variat, proporţional repartizat (28% munţi, 42% dealuri şi podişuri, 30% câmpii).

Carpaţii Orientali, între graniţa de Nord şi Valea Prahovei, cu depresiuni largi şi numeroase pasuri ce permit circulaţia rutieră şi feroviară între Moldova şi Transilvania; pe latura vestică a Carpaţilor Orientali se întinde cel mai mare lanţ de munţi vulcanici din Europa: Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc, etc. Între văile Oituz şi Prahova, Carpaţii Orientali îşi schimbă direcţia (de la N-V la Sud, spre S-V şi Vest), formând Carpaţii de Curbură (Munţii Vrancei, Munţii Buzăului ş.a.).

Zonă bine împădurită, Carpaţii Meridionali (între Valea Prahovei si culoarul Timiş-Cerna) sunt mai înalţi (altitudinea maximă la nivel naţional fiind în Munţii Făgăraş, cu 2.544 metri în Vârful Moldoveanu). Prezintă o serie de depresiuni şi defileuri, ca cele a Oltului şi Jiului.

Carpaţii Occidentali (între Defileul Dunării la Sud, şi Someş la Nord) sunt mai puţin înalţi. Prezintă numeroase depresiuni (Almăjului, Ţara Moţilor) şi frecvente fenomene carstice (în Munţii Apuseni).

Dealuri există atât în interiorul arcului carpatin (Depresiunea Transilvaniei), cât şi în exterior (Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Getic, Dealurile de Vest). Câmpiile sunt prezente mai ales în sud (Câmpia Română sau Câmpia Dunării de Jos) şi în vestul ţării (Câmpia de Vest). Lunca Dunării, care se lărgeşte spre Est, îndiguită, drenată şi irigată, a fost transformată în zonă agricolă. Delta Dunării, declarată in 1990 rezervaţie a biosferei, aparţine, în cea mai mare parte a sa, României.

modifică Ape

România are o bogată reţea hidrografică. Cele mai importante ape ale României sunt:

• Dunărea: Al doilea fluviu din Europa ca dimensiuni şi debit (după Volga), având 2.860 de km lungime, dintre care 1.075 km se află în România. Izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră,prin râurile Breg şi Brigach, suprafaţa bazinului hidrografic fiind de 805 300 km². Sectorul inferior, de la Baziaş la vărsare, are 1.075 km, dintre care 144 km sunt parcurşi printr-un defileu, cu o porţiune numită ,,Cazane’’. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Germania, Ungaria, Republica Moldova, Slovacia, România, Ucraina şi Serbia) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.

• Mureş: Afluent al Tisei. Mureşul este al doilea râu ca lungime din România, după Dunăre. Are 803 km, din care 761 km se află pe teritoriul României. Izvorăşte din Munţii Hăşmaş (Carpaţii Orientali), trece prin depresiunea Giurgeu, traversează Munţii Căliman şi Gurghiu (prin defileul Topliţa-Deda, lung de 50 de km), străbate partea centrală a Podişului Transilvaniei (trecând prin oraşele, Reghin, Târgu-Mureş, Iernut, Aiud), intră în Câmpia Aradului, trece prin municipiul Arad şi, la vest de oraşul Nădlac, defineşte graniţa între România şi Ungaria pe 31 de km, după care intră în Ungaria şi se varsă in Tisa. În Antichitate era numit Maris sau Marisia.

• Olt: Este un afluent al Dunării, având o lungime de 615 km. Izvorăşte din Munţii Hăsmaş şi traversează partea de sud-est a Transilvaniei. Apoi traversează Carpaţii Meridionali prin defileul Turnu Roşu şi traversează Câmpia Română, formând limita între Muntenia şi Oltenia. În vecinătatea Oltului sunt aşezate oraşele (municipiile) Miercurea Ciuc, Sfântu-Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina. Tronsonul de la Făgăraş la Dunăre a fost amenajat printr-un lanţ de centrale hidroelectrice.

• Prut: Lung de 953 km, izvorăşte din Carpaţii Păduroşi ai Ucrainei, de unde curge spre est, mare parte din curs fiind apoi pe direcţia sud-est. Se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de oraşul Galaţi. Formează graniţa între România şi Republica Moldova. În perioada interbelică râul era navigabil până la Ungheni, însă în perioada comunistă navigaţia pe râu a fost treptat abandonată, şenalul nemaifiind întreţinut decât pe partea Republicii Moldova pana la Leova. Are însă un debit mic (de peste două ori si jumătate mai mic decât Siretul). Principalul afluent pe partea dreaptă este Jijia cu afluenţii Bahlui şi Başeu. Pe Prut există amenajări hidroenergetice (la Stânca-Costeşti) realizate împreună cu URSS.

• Siret: Izvorăşte în Carpaţii de nord, pe teritoriul Ucrainei de azi, în Bucovina de Nord. Parcurge 706 km şi se varsă în Dunăre, lângă Galaţi. Dintre afluenţii Dunării pe teritoriul Romaniei, are cel mai mare bazin hidrografic din ţară, fiind râul intern cu cel mai mare debit de pe teritoriul Romaniei (un debit mediu multianual de peste 225 mc/s la vărsare). Principalii afluenţi ai Siretului sunt: pe partea dreaptă Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna şi Buzău, iar pe partea stângă, Bârlad. Pe cursul său, au fost realizate în perioada comunistă mai multe baraje şi lacuri de acumulare, reducând, nu eliminând, pericolul de inundaţii (cele mai recente au fost în anul 2005). Principalele oraşe de pe sau din apropierea cursului său sunt: Siret, Paşcani, Roman, Bacău, Adjud şi Galaţi.

Alte râuri importante sunt Someşul, Crişurile, Timişul, Jiul, Argeş şi Ialomiţa.

Cu toată densitatea mare a reţelei hidrografice, din punctul de vedere al resurselor generate pe teritoriul propriu (fără aportul adus din alte ţări de Dunăre şi alte râuri mai mici) România este una din ţările cele mai sărace în resurse de apă pe kilometru patrat din Europa.

modifică Oraşe

Piaţa Victoriei din Timişoara

Lupa Capitolina Galaţi

România este al şaptelea stat ca număr de locuitori şi al nouălea stat ca teritoriu din UE. Oraşele cu peste 200.000 de locuitori, conform ultimului comunicat al Institutului Naţional de Statistică din 2007 sunt:

• Bucureşti — 1.931.838 locuitori
• Iaşi — 315.214 locuitori
• Cluj Napoca — 310.243 locuitori
• Timişoara — 307.347 locuitori
• Constanţa — 304.279 locuitori
• Craiova — 299.429 locuitori
• Galaţi — 293.523 locuitori
• Braşov — 277.945 locuitori
• Ploieşti — 230.240 locuitori
• Brăila — 215.316 locuitori
• Oradea — 205.077 locuitori

modifică Clima

Pentru detalii, vezi articolul  clima Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Clima României este temperat-continentală, cu precipitaţii relativ reduse şi cu diferenţe mari între anotimpuri.

Vara este un anotimp călduros, care durează de la sfârşitul lui mai la jumătatea lui septembrie în câmpiile din Sud şi Vest. În sudul României există peste 40 de zile "tropicale" (cu temperaturi peste 30, chiar 35°C) şi peste 90 de zile de vară (cu temperaturi peste 25-30°C). Temperatura maximă absolută din România este de +44.5°C, şi s-a înregistrat la Ion Sion, lângă Brăila, pe 10 august 1951. Adesea, vara apar furtuni puternice cu cantităţi mari de precipitaţii.

De notat că în zonele montane din Nord şi Centru vara este un anotimp temperat, cu puţine zile tropicale sau de vară, şi cu nopţi răcoroase.

Toamna este un anotimp mai scurt, de tranziţie, cu perioade lungi de uscăciune alternând cu perioade de ploi. În a doua parte a lunii octombrie vin primele îngheţuri, iar în noiembrie primele ninsori. În câmpii, acestea se manifestă adesea mai târziu decât în restul ţării.

Iarna este un anotimp friguros, în care masele de aer rece venite din Est aduc temperaturi de până la -20°C sau chiar sub (recordul este de -38,5, la Bod, lângă Braşov, înregistrat la data de 25 ianuarie 1942). Zăpada nu este abundentă comparativ cu alte state europene, atât datorită lipsei de precipitaţii cât şi datorită creşterilor frecvente de temperatură. În Sud şi Vest cu precădere, stratul de zăpadă se topeşte şi reface de câteva ori în decursul unei ierni.

Primăvara este un alt anotimp de tranziţie, relativ scurt. Temperatura creşte cu repeziciune, îngheţurile dispărând în luna aprilie.

Temperatura medie anuală variază de la 11°C în lunca Dunării, la 6°C în Harghita. Temperatura medie a lunii iulie variază între 26°C şi 18°C tot în funcţie de regiune. În ianuarie, aceste temperaturi variază de la 0°C (la Băile Herculane sau la Mangalia) la - 6°C (în depresiuni).

Precipitaţiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română şi până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitaţiile cresc, depăşind pe alocuri 1.000 mm pe an. La altitudini mai mari de 1.800 m, precipitatiile au o valoare de 1.000-1.200 mm/an. Media anuală a precipitaţiilor, urmând scăderea treptată a influenţelor oceanice şi mediteraneene, scade uşor de la vest la est. Media anuală a precipitaţiilor căzute (calculate pe întreg teritoriul) este de 637 mm anual, cu valori sensibil mai ridicate în zonele montane (1.000 - 1.400 mm/an) şi progresiv mai scăzute spre est, în Bărăgan fiind 500 mm/an, iar în Dobrogea şi Delta Dunării coborând până la 400 mm/an.

modifică Demografie

Pentru detalii, vezi articolul  populaţia Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Evoluţia populaţiei României între 1961 şi 2003

Principalul grup etnic în România îl reprezintă românii.^[14] Ei reprezintă conform recensământului din 2002 89,5% din populaţie. O comunitate etnică importantă (6,6% din populaţie) este cea a maghiarilor din România, care numără aprox. 1.400.000 de cetăţeni. Dintre aceştia aprox. 670.000 sunt secui. Alte comunităţi importante sunt cele ale rromilor, germanilor şi ucrainienilor din România. Puţin timp după revoluţia din Decembrie 1989, populaţia Romaniei era de aproape 24 milioane. Însă începând cu 1991, aceasta scade treptat, ajungând actualmente la ca. 21 milioane. Această scădere se datorează liberei circulaţii în statele din afara graniţelor României, dar şi ratei natalităţii destul de scăzute.

modifică Structura confesională

Pentru detalii, vezi articolul  religia în Româniavezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Majoritatea românilor (86,79%)^[14] sunt de confesiune ortodoxă. Până la unirea din 1918, cea mai mare parte a populaţiei din Transilvania (31% din locuitori^{necesită citare}) erau credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părţi a românilor, până atunci ortodocşi, la Biserica Romei, la sfârşitul secolului al XVII-lea. În timpul regimului comunist, la 1 decembrie 1948, când ar fi trebuit sărbătorită Unirea Transilvaniei cu România, Biserica Greco-Catolică (Biserica Română Unită cu Roma) a fost interzisă, iar bunurile acesteia au fost trecute în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române sau în aceea a Statului comunist român. După căderea regimului comunist (22 decembrie 1989), noile autorităţi ale Statului au dat un decret, la 31 decembrie 1989, de repunere în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, dar, nici până în prezent, nu au fost rezolvate problemele de proprietate ale acestui cult. Catolicismul şi protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania şi Crişana, dar şi în Moldova, mai ales catolicismul, la Iaşi existând o episcopie romano-catolică. În judeţul Bihor, de pildă, este centrul