WikiPortallus: Sofocle.html

Sofocle (Greacă veche Σοφοκλῆς - n. 496? î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Împreună cu Eschil şi Euripide, a pus bazele tragediei clasice greceşti^[1]. Aduce însemnate inovaţii în tehnica teatrală: renunţarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea numărului choreuţilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanţa acordată decorului şi costumelor^[1]. Opera marelui tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese^[2] (după diverse păreri şi izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133, ba chiar şi de 140), dintre care ne-au mai ramas în întregime numai şapte.

modifică Viaţa şi caracterul

Scriitorul s-a născut în anul 496 î. Hr. în Colonos, cartier mărginaş al Atenei, într-o familie înstărită, fiind fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educaţia specifică tinerilor timpului, iniţiindu-se în teoria şi practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiţi maeştri ai Antichităţii, de la care a învăţat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în practicarea dansului şi a exerciţiilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, şi unele cunoştinţe ştiinţifice^[3].

modifică Adolescenţa, tinereţea şi maturitatea

La 16 ani fu ales de compatrioţii săi conducător al tinerilor însărcinaţi a celebra prin cântări şi jocuri aniversarea glorioasă a Salaminei. Frumuseţea-i contribuise, pe lângă talentele sale, în a dobândi această cinste^[4]. N-avea însă o voce sonoră, de aceea şi fu scutit mai pe urma a se supune datinei, care cerea ca poetul dramatic să joace în propriile piese. A apărut numai o dată pe scenă, în rolul lui Tamiris orbul.

Sofocle a manifestat din tinereţe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaţ în operele homerice, în tragediile lui Eschil şi în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce susţinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintaşilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena şi a obţinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetăţii. În cei 60 de ani de creaţie cetăţenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-şi manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simţit niciodată.

Preot laic al cultului unei zeităţi locale, Sofocle a înfiinţat şi o asociaţie literară şi era prieten apropiat cu persoane proeminente precum Ion din Chios, Herodot, Archelaos. Civilizat, manierat şi spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului şi seninătăţii. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocinţa lui „dulce”^[5], aceştia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor - îl asemuiau cu tragicul Homer^[5].

modifică Sfârşitul vieţii

Sofocle s-a stins din viaţă în anul 406 î.Hr., la numai câteva luni după contemporanul său mai tânăr, Euripide. A fost înmormântat la Colonos, în pământul său natal, căruia i-a adus laude şi slavă în ultima sa piesă: „Oedip la Colonos”. La doi ani după moartea sa, Atena a fost înfrântă de Sparta, ceea ce a însemnat sfârşitul unei perioade de aproximativ o sută de ani de supremaţie culturală ateniană. Aflat în centrul vieţii publice din Atena, Sofocle a fost trezorier imperial şi diplomat, fiind ales de doua ori general^[5].

Şi după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă, reprezentările pieselor sale bucurându-se de mare succes. Din iniţiativa lui Licurg, după 40 de ani de la moartea lui Sofocle, i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele său a intrat în rândul eroilor, alături de Homer, Eschil şi alţii.

modifică Sofocle şi cariera politică

Ca om politic, Sofocle n-a arătat totuşi priceperea, deşi a ocupat funcţii în stat în timpul lui Pericle . El n-a reuşit să se adapteze tuturor meandrelor vieţii politice^[6] a Atenei şi să-şi găsească un loc stabil în evoluţia conflictului dintre democraţia sclavagistă şi grupurile aristocratice conservatoare. În tinereţe, Sofocle a înclinat spre acestea din urmă, simpatizând cu gruparea reacţionară a lui Cimon, ca apoi să adere la politica lui Pericle. Spre sfârşitul vieţii sale Sofocle a oscilat din nou, ajungând să participe chiar la un complot (în anul 411 i.Hr.) urzit în scopul răsturnării guvernării democratice la Atena.

Inconsecvenţele lui Sofocle în atitudinea politică se oglindesc în bună măsură şi în piesele sale^[7], printr-o serie de şovăieli şi compromisuri pe care le manifestă în hotărârea verdictului asupra luptei dintre vechile şi noile norme morale sau politice pe care le reclamă viaţa democratică şi instituţiile ei. Dar totul este explicabil întrucât însăşi guvernarea democratică sclavagistă cuprinde în sine contradicţii, manifestă adesea nehotărâre şi şovăială, este zdruncinată de lupte interne şi ciocniri de interese dezbinatoare.

În 413 î.Hr., când avea optzeci de ani, Sofocle a devenit comisar special pentru investigarea dezastrului militar atenian din Sicilia.

modifică Destinul literar

În secolul al V-lea î.Hr., în timpul în care au trăit cei trei mari tragici ai antichitaţii elene - Eschil, Sofocle şi Euripide - Grecia cunoaşte o perioadă de dezvoltare şi înflorire atât în agricultură, cât şi în atelierele meşteşugăreşti, navigaţie, comerţ, etc.

Înflorirea vieţii social-culturale a Atenei a făcut din aceasta unul dintre cele mai importante centre economice, politice şi culturale. Astfel, o parte a cetăţenilor, care aveau înclinaţii spre cugetare şi artă, se puteau dedica filosofiei, literelor, sculpturii, etc.

Conducătorii democraţiei ateniene, dornici să ducă faima cetăţii lor, au stimulat dezvoltarea teatrului tragic, teatru cu un vădit rol educativ.

Spectacolele, care se ţineau în aer liber, erau urmărite de zeci de mii de spectatori, aşezaţi pe treptele unui vast amfiteatru. Periodic, cetatea organiza concursuri pentru premierea celor mai bune piese dramatice, iar autorii învingători erau cinstiţi cu mare fast de populaţie, fiind sărbătoriţi ca nişte eroi. Cei trei mari tragici ai secolului al V-lea î.Hr. au cunoscut în nenumărate rânduri bucuria victoriei la aceste întreceri. Eschil a obţinut de 13 ori premiul I, Sofocle (a cărui operă este oglinda apogeului democraţiei sclavagiste) de peste 20 de ori, iar Euripide de 4 ori.

Cetăţenii Atenei - care l-au onorat cu importante funcţii politice şi militare, îl cinsteau pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetăţenesc^[8]. Amintirile tiraniei mai stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din „Antigona”. Totodată, poetul îi prevenea pe concetăţenii săi să nu se lase târâţi de demagogi în haosul anarhiei. Apoi, Sofocle denunţa goana după avuţie şi puterea de corupţie a banului:

Sofocle a înlocuit trilogiile legate ale lui Eschil cu piese distincte pe diverse subiecte, stabilind norma, preluată ulterior în teatrul occidental, care prevedea deplasarea accentului pe intensitatea şi unitatea acţiunii dramatice.

Dacă lui Eschil i se atribuie meritul de a fi descoperit resursele poetice şi emoţionale ale tragediei, rafinamentul şi măiestria^[5] tehnica ale lui Sofocle au reprezentat standardele după care a fost judecată această formă literară începând din secolul al V-lea î. Hr.

Dacă Pericle a ridicat democraţia sclavagistă pe culmile ei cele mai înalte pe plan politic şi militar, în opera lui Sofocle se desăvârşeşte oglinda literară a acestui apogeu^[6], se întrupează în chip fidel năzuinţele politice, concepţiile morale, juridice, religioase etc. ale democraţiei sclavagiste. Ca un omagiu adus însemnătăţii operei lui Sofocle, cetăţenii Atenei l-au ales strateg (conducător militar), în acestă calitate participând la o expediţie împotriva insulei Lemnos.

modifică Opera literară

În crearea tragediilor, Sofocle se inspiră din aceleaşi izvoare ca şi Eschil; ca şi înaintaşul său, el face apel la cunoscutele legende şi eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continuă pur şi simplu tema abordată de acesta (de pildă, în „Antigona”, Sofocle porneşte de la momentul final al tragediei „Cei şapte contra Tebei”).

În creaţia lui Sofocle, un moment de mare însemnătate îl reprezintă tragedia „Oedip rege”, pusă în scenă, pentru prima dată, în 429 i.Hr.

Destinul lui Oedip şi al neamului său ne este prezentat în tragediile „Oedip Rege”, „Oedip la Colonos” şi „Antigona”, care, în totalitatea lor, alcătuiesc o unitate.

Subiectele tragediilor lui Sofocle sunt de sine stătătoare; în cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la Eschil subiectul se desfăşura de-a lungul întregii trilogii. Această inovaţie pe care Sofocle a adus-o dramaturgiei i-a dat posibilitatea să prezinte mai variat specificul caracterelor omeneşti şi complexul de situaţii în care trăiesc eroii săi.

Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice^[9].

În timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al împlinirii blestemului moştenit, Sofocle se concentrează asupra sorţii individuale a eroului; suferinţele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a atitudinii pe care şi-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului Oedip este mai puţin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Oedip - potrivit mitului - trăieşte mulţi ani de fericită domnie în cetatea Tebei, având drept soţie pe mama sa, Iocasta. Deznodământul tragic survine numai atunci când, din iniţiativă proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul cu privire la viaţa sa, prin urmare, el însuşi îşi alege drumul care-l va duce la o serie întreagă de nenorociri.

Într-o tragedie scrisă spre sfârşitul vieţii, „Oedip în Colonos”, Sofocle preamăreşte moartea eroului. Bătrân şi orb, Oedip vine la Atena, se stabileşte în Colonos, locul natal al autorului, şi moare în deplină împăcare cu zeii, devenind un geniu păzitor al cetăţii în care a găsit caldă ospitalitate. Nu putem să nu observăm în această încheiere a tragediei lui Oedip un omagiu pe care Sofocle îl aduce oraşului său^[9], locuitorilor lui primitori şi, în genere, spiritului de ordine şi dreptate ce domnea în acest stat democratic, în contrast cu normele aspre şi rigide din Sparta aristocratică cu care se înfruntase în războiul peloponesiac.

Vechiul mit al lui Oedip nu se sfârşeşte cu moartea acestuia, ci angajează urmaşii direcţi ai nefericitului rege legendar. În „Cei şapte contra Tebei”, Eschil descrie soarta celor doi fii ai lui Oedip: Polinike şi Etéocle; Sofocle continuă povestirea neamului urmărit de blestemul zeilor; plasând în centrul acţiunii imaginea fiicei lui Oedip - Antigona. Aşa s-a născut tragedia cu acelaşi nume, reprezentată pentru prima oară în jurul anului 442 î.Hr.

Desigur, piesa lui Sofocle are influenţe mitice conforme spiritului predominant al epocii sale, dar în acelaşi timp ea condamnă despotismul. Creon (în „Antigona”), cu vederile sale înguste, prin porniri arbitrare, nesocoteşte justiţia divină, devenită tradiţională în cetate, şi va fi pedepsit. Pentru a nu greşi, arată Sofocle, omul, asemenea Antigonei, trebuie să respecte obiceiurile tradiţionale, să-şi adapteze faptele şi actiunile normelor încetăţenite în viaţa colectivităţii. Cel ce se împotriveşte va fi înfrânt, după cum a fost înfrânt Creon. Observăm deci nota specifică pentru tragediile lui Sofocle - soarta depinde în mare masură de faptele (conştiente sau inconştiente) ale fiecărui om.

În tragediile lui Sofocle, deznodământul tragic al vieţii eroilor se datorează în primul rând greşelilor lor, faptelor necugetate pe care le săvârşesc. Dacă în „Antigona” avem cazuri tipice de atitudine nefirească adoptată cu bună ştiinţă (Creon), în tragedia „Trahinienele”, dimpotrivă, eroii greşesc involuntar; ceea ce le atrage sfârşitul fatal.

Tema sinuciderii ca rezultat al unor grave greşeli, comise fără ştiinţă, este reluată şi în tragedia „Aiax”, creată de Sofocle încă din tinereţe.

În tragedia „Filoctet”, scrisă spre sfârşitul vieţii (în 409 î.Hr.), Sofocle pune din nou probleme de ordin etic; el accentuează marea însemnătate a bunelor însuşiri înnăscute, capabile să înfrângă slăbiciunile temporare şi ispitele nedemne ce-i pasc pe oameni.

Eroii lui Sofocle trăiesc o viaţă individuală intensă, reunesc în acţiunile pe care le întreprind înalte însuşiri sufleteşti. Ei manifestă hotărâre şi consecvenţă în rezolvarea deplină a situaţiilor în care sunt angajaţi. Sofocle a dezvăluit particularităţile firii umane cu o deosebită maiestrie artistică şi o perfectă tehnica dramatică^[10].

modifică Tragediile lui Sofocle

modifică Oedip Rege

Pentru detalii, vezi articolul Oedip regevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Tragedia „Oedip Rege” (Greacă veche: Oἰδίπoυς τύραννoς) începe cu freamătul cetăţii Teba, care se afla în faţa unui chin: plantele, animalele şi femeile erau sterile iar ciuma făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care i-a scăpat şi de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia. Creon, fratele soţiei lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispăşită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el este ucigaşul lui Laios. Crezând că Tiresias şi Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Apare Iocasta, soţia lui Oedip, care îi spune că el nu putea să-l fi omorât pe Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de către oracol, că va muri de mâna fiului său. „Oedip rege” a fost considerat de contemporani şi de Aristotel drept cea mai desăvârşită tragedie din întreaga Antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, căci şi azi „Oedip rege” este tragedia cea mai jucată din tot teatrul grec^[11]. În final, pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea-i crimă, Oedip se pedepseşte singur scoţându-şi ochii, apoi, orb şi nenorocit, părăseşte Teba, după ce îşi ia rămas bun de la fiicele sale:

modifică Oedip la Colonos

Pentru detalii, vezi articolul Oedip la Colonosvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Cea de-a doua tragedie din trilogia lui Sofocle este „Oedip la Colonos” (Greacă veche: Οἰδίπους ἐπὶ Κολωνῷ). Bătrân şi orb, Oedip soseşte la Colonos, fiind condus de fiica sa Antigona. Aflându-se într-o dumbravă sfinţită, le este cerut să părăsească Colonos-ul. Dar Oedip ştie că aici va muri şi cere să-l vadă pe Teseu, regele Atenei. Bătrânilor din Colonos, care vin în faţa lui Oedip, le este mărturisită originea sa blestemată, aceştia dorind apoi să-l alunge pe Oedip. Antigona îi roagă să-i lase să rămână.

Apare Ismena, fiica mai mică a lui Oedip, care povesteşte că fraţii lor, Eteocle şi Polinike, s-au luptat pentru tron. Polinike a fost alungat de către Eteocle de pe tron şi din ţară. Polinike s-a dus la Argos pentru a cere aliaţi în vederea unui război împotriva Tebei. Ismena spune apoi că va sosi Creon pentru a-l supune pe Oedip puterii tebanilor. Oedip nutreşte sentimente de ură faţă de Creon şi de fiii săi care nu l-au sprijinit când a fost alungat din Teba.

Apare Teseu care îi acordă lui Oedip găzduirea în ţara sa. Creon încearcă să-l convingă pe Oedip să se întoarcă la Teba, ştiind că într-un eventual război între Teba şi Atena, va învinge partea care se va afla în posesia corpului lui Oedip. Dar Creon îi aminteşte lui Oedip că el nu poate fi înmormântat în cetate ci numai în afara ei. Oedip îl refuză pe Creon. Acesta o răpeşte pe Ismena, dar ea este eliberată de oamenii lui Teseu. Apare Polinike care îi cere binecuvântarea în vederea victoriei în lupta contra Tebei. Oedip îl refuză şi pe el, ştiind că Polinike nu va cuceri niciodata Teba, iar fraţii se vor omorî unul pe celălalt în luptă.

Oedip îl conduce pe Teseu la locul morţii sale, loc ce va trebui păstrat secret de către Teseu, căci numai aşa Oedip poate ocroti Atena. Oedip nu a murit de moarte naturală; un zeu l-a răpit sau pământul s-a deschis pentru a-l primi şi a-l elibera de toate suferinţele. Teseu promite Antigonei şi Ismenei că va fi alături de ele pentru totdeauna după care cele două surori se întorc la Teba pentru a împiedica moartea fraţilor.

modifică Antigona

Pentru detalii, vezi articolul Antigona (Sofocle)vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Ultima tragedie din această trilogie este „Antigona” (Greacă veche: Ἀντιγόνη). Acţiunea începe dimineaţa, după lupta pentru Teba. Trupele din Argos au fugit după ce au fost înfrânte. Polinike şi Etéocle s-au omorât unul pe celălalt în luptă. Antigona află că Creon, care conduce în prezent Teba, a interzis înmormântarea lui Polinike.

Ca şi „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai preţioase creaţii literare ale antichităţii. Antigona, cutezătoarea fiică a lui Oedip, asistă la dezastrul provocat de lupta dintre fraţii ei, Etéocle şi Polinike. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune să se organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetăţii. Pentru celălalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste străină să cucerească cetatea - se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică Antigona, sora celor doi luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinike, îndeplinind astfel obligaţia ce i-o reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost însă repede descoperită de Creon care o condamnă la moarte. În discuţia aprinsă dintre Creon şi Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuţită de principii morale. Antigona, fecioară firavă şi gingaşă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneţ, cu un curaj demn de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conştiinţa că acţionează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradiţională, adânc înrădăcinată în cetăţile greceşti.

Antigona va pieri întemniţată, dar Creon, cel care a nesocotit voinţa zeilor, va primi o cruntă pedeapsă pierzându-şi fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), şi soţia, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufaşului şi nechibzuitului ei soţ.

modifică Electra

Pentru detalii, vezi articolul Electra (Sofocle)vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Între 415 şi 411 î.Hr. Sofocle a scris capodopera Electra (Greacă veche: Ἠλέκτρα), reluând vechea legendă tratată de Eschil în tragedia „Orestia”. Sofocle creează o nouă Electra, dotată cu însuşiri asemănătoare profilului Antigonei: curaj, hotărâre etc.

modifică Aiax

Pentru detalii, vezi articolul Aiax (Sofocle)vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Viteazul ostaş Aiax (Greacă veche: Αἴας), a cărui onoare de luptător a fost ştirbită de compatrioţi, a hotărât să se răzbune. Orbit de această dorinţă, el se aruncă, într-un moment de nebunie, asupra unei turme de oi pe care le sfârtecă şi le risipeşte. Venindu-şi în fire şi cuprins de ruşine pentru cele petrecute, el se aruncă în sabie, predându-se morţii de bună voie.

modifică Filoctet

Pentru detalii, vezi articolul Filoctet (Sofocle)vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Neoptolemos, fiul lui Ahile, la îndemnul lui Odiseu, se hotărăşte să fure arcul fermecat al lui Heracle, deţinut de Filoctet (Greacă veche: Φιλοκτήτης). Prin vicleşug, Neoptolemos reuşeşte să câştige încrederea lui Filoctet şi acesta, într-un moment de slăbiciune fizică, îi încredinţează arcul râvnit de Odiseu. Dar în tânărul Neoptolemos se produce o schimbare neaşteptată: neputând suporta în continuare acest joc necinstit, el înapoiază arcul şi-i acordă lui Filoctet ajutorul său.

modifică Trahinienele

Pentru detalii, vezi articolul Trahinienelevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În Trahinienele (Greacă veche: Tραχίνιαι), Deianira, dorind să păstreze dragostea soţului ei, Heracles, îi trimite o mantie înmuiată într-un lichid ce trebuia să-i trezească pasiunea, fără să ştie că în realitate îi trimitea otrava ce-l va omorî în chinuri groaznice. Aflând de crima pe care o săvârşise ea se omoară. Actul său necugetat este însă pornit din cea mai curată iubire, Deianira fiind bună, duioasă, umană, neurmărind altceva decât să recâştige dragostea soţului ei.

modifică Fragmente din alte tragedii

Fragmente din satira „Copoii” (Ichneutae) au fost descoperite în Egipt în 1907^[12]. Aceste fragmente constituie cam jumătate din piesă, făcând-o totodată cea mai bine păstrată piesă satirică antică după „Ciclopii” lui Euripide^[12] . Fragmente din „Progenitura” (Epigonoi) au fost descoperite în aprilie 2005 de către specialiştii de la Universitatea din Oxford. Această tragedie spune povestea asedierii Tebei^[13]. Un număr de alte tragedii de-ale lui Sofocle ne-au rămas doar în fragmente, acestea fiind:

modifică Aprecieri critice

„Eschil a fost cel dintâi care a dat adevăratele tragedii. El are elevaţie şi nerv, şi adeseori duce până la exces grandiosul expresiei; dar majoritatea compunerilor sale sunt...scrise neglijent. De aceea, mai târziu, atenienii au instituit un concurs pentru corectarea pieselor sale, ceea ce a adus glorie multor poeţi.[...]”

(Quintilian, Despre educaţia oratorului, cartea X)

„Eroismul, în ochii grecilor, nu este niciodată individual, nici steril, el nu glorifică persoana, actul eroic este întotdeauna săvârşit în vederea colectivului. [...] Mare noutate, originalitatea mitului lui Oedip este de a fi arătat că poate exista un fel de eroism care nu rezidă în forţa fizică, ci în acuitatea, în subtilitatea inteligenţei. Nici un teban nu putea dezlega enigmele sfinxului. Oedip apare şi salvează cetatea găsind răspunsul. [...] Oedip va pune în serviciul tuturor acuitatea inteligenţei sale, şi în aceasta va consta tragicul întregii piese: cu tenacitate, înverşunare, perseverenţă, eroul se va distruge, se va zdrobi pe sine însuşi, şi în felul acesta va salva cetatea de la distrugere.”

(Georges Meautts, Sophocle - essei sur le héros tragique, Editions Albin Michel, Paris, 1957, p. 104-105)

„Sofocle se apropie de Shakespeare prin adânca sa preţuire a firii omeneşti, prin profunda observaţie a omenirii, prin simţul său de a împleti destinul cu caracterul omului, prin forţa sa de a reprezenta suferinţele vieţii şi prin conceptul său de nobleţe a spiritului ce se realizează când sufletul omenesc a fost verificat şi pus la grea încercare de suferintă. Sofocle ne este mai apropiat decât furtunosul Eschil.”

(Allardyce Nicoll, World Drama from Aeschylus to Anouilh, S. Harrap, London, 1959, p. 68.)

„Sofocle este artistul cel mai rafinat atât prin limbajul, cât şi prin stilul său. [...] Sofocle întrebuinţează cuvinte obişnuite cu un sens nou, neaşteptat. [...] Se complace în antiteze, este maestru al ironiei şi al îmbinării cuvintelor expresive. Are un stil nou, în întregime al său. Se complace uneori în arhaisme. Euripide poate fi uneori banal, Sofocle niciodată.”

(Aram Frenkian, Curs de istoria literaturii greceşti, Epoca clasică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, p.61-62.)

„Cei trei poeţi au scris, împreuna, peste trei sute de drame...Puţine au ajuns până la noi, însă ele servesc până azi drept modele demne de urmat. De unde această extraordinară forţă creatoare? Explicaţia se impune de la sine: cei trei poeţi tragici au fost înainte de toate mari poeţi-cetăţeni, prin al căror talent au prins glas cele mai adânci aspiraţii ale omului. În tot ce au gândit şi simţit, ei au fost un reflex fidel al colectivităţii cetăteneşti în năzuinţa ei spre o viaţă luminoasă, spre adevăr, bine şi frumos. Prin aceasta au devenit ei creatorii unei arte atât de monumentale, arta care a putut să înfrunte secolele şi mileniile, ca să trăiască până astăzi cu toată prospeţimea.”

(Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961, p 429-430.)

modifică Importanţa tragediei elene

Tragedia greacă din secolul al V-lea i.Hr. a reprezentat culmea creaţiei dramatice a antichităţii. Atât ca structură şi adâncime a conflictului, cât şi ca tehnică de reprezentare, ea a rămas în esenţă neschimbată de-a lungul multor secole ce i-au urmat^[14]. Opera lui Eschil, Sofocle şi Euripide a exercitat o puternică atracţie şi influenţă asupra literaturii dramatice din epoca elenistă, a celei romane şi alexandrine, ea constituind de asemenea un izvor de inspiraţie pentru marii autori de tragedii ai Renaşterii şi ai epocii moderne.

Sofocle.html

Cuprins