Vlad I.html |
| | | ca | | | de | | | en | | | es | | | fr | | | it | | | nl | | | no | | | pl | | | pt | | | ru | | | ro | | | fi | | | sv | | | tr | | | vo | | |
| |  |
| Vlad I Uzurpatorul | ||
|---|---|---|
| Domnitor al Ţării Româneşti | ||
 |
||
| Ducaţi emişi de Vlad I | ||
| Domnie | 1395 - 1396 | |
| Predecesor | Mircea cel Bătrân | |
| Succesor | Mircea cel Bătrân | |
| Tată | Dan I? | |
Vlad I Uzurpatorul a fost domnitor al Ţării Româneşti între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier[1], ori fiul lui Dan I şi frate cu Dan al II-lea.[2] Alţi cercetători sunt rezervaţi în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I şi Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.[3]
Cuprins |
modifică Domnia
Se presupune că tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci când a avut loc şi bătălia de la Rovine (datată de câteva cronicilor sârbeşti 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sârb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată şi de câţiva istorici români precum Anca Iancu).
Documentar, el apare la sfârşitul anului 1395 când Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaşte ca suveran al Ţării Româneşti blamându-i politica sa pro-otomană. Într-un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmând, în mod laudativ că îşi datora tronul regelui polon.
Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Ţării Româneşti din coaliţia anti-otomană şi orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sârbeşti în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 şi anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei. Totuşi nu se rupe de regatele creştine, iar privilegiile şi tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ştefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoaşterii oficiale a regalităţii maghiare şi a aliaţilor săi (regele Sigismund îl numea într-un act din 28 decembrie 1395 „numitul Vlad, care se da drept voievod“) Vlad I era un domn puternic şi stăpân în ţara sa. În sprijinul acestui lucru este şi emisiunea monetară pe care o emite.
Luptele pentru eliminarea sa de pe tron şi readucerea Ţării Româneşti pe frontul anti-otoman se duc pe parcursul întregii sale domnii. Astfel, expediţia lui Ştefan de Lozoncs din mai 1395, relatată şi în cronica lui Thurocz după cum este menţionat mai sus, se soldează cu un dezastru militar, când însuşi regele maghiar recunoştea că „Valahia a fost pierdută şi Dunărea a căzut în mâna duşmanului“ (Victor Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, pagina 42). În iulie al aceluişi an, 1395, o altă expediţie maghiară condusă de însuşi regele maghiar, probabil secondat de Mircea cel Bătrân, nu reuşeşte decât să ia cetatea Turnu lasând o garnizoană fidelă regelui, fapt ce l-a deranjat pe aliatul său valah.
Pe tot parcursul anului următor, 1396, luptele pentru înlăturarea lui Vlad, sprijinit de turci, continuă, fiind întrerupte doar de participarea regelui împreună cu vasalii săi, printre care şi Mircea cel Bătrân, la cruciada soldată cu severa înfrângere de la Nicopole. Pe timpul acestei expediţii teritoriul Ţării Româneşti a fost ocolit, având în vedere importanta forţă militară valahă şi otomană staţionată. După înfrângere, cei ce au încercat să îşi găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarceraţi pentru recompense, ori au fost executaţi. Acestă reacţie dură din partea voievodului muntean poate fi pusă şi pe seama masacrelor făcute de cruciaţi printre creştinii ortodocşi bulgari în cetăţile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creştini se datorează şi principilor ortodocşi sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur şi simplu sau refuzând să intre în luptă.
În octombrie 1396, o altă expediţie militară condusă de Ştibor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă şi capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găseşte pe tron pe Mircea cel Bătrân.
Vlad I este primul domnitor muntean care plăteşte haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit şi tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.
modifică Controverse
În stabilirea paternităţii lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbeşte despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – şi Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ştefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeaşi cronică se menţionează că ambii erau de acelaşi sânge. Luând în discuţie teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfăşurată între Dan I şi Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuşi învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se ştie că banul Ştefan a murit la 1395. Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă şi presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I şi Dan al II-lea pe la 1420, şi să socotească relatarea drept o greşeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, şi nu pe Mihail cu Mircea. Deşi cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia şi dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtăşeşte şi el această teorie[5].
Al. V. Diţă califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraţilor inamici» din folclor” şi „fantezie lipsită de temei istoric”[6]. Thurócz nu are cunoştinţă de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetăţii Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuţi din acelaşi sânge”, Mircea (Merche) şi Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania şi moartea lui Ştefan (Stephano) de Losoncz, aşa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică şi eronată” şi fără valoare în datarea întregului episod.[7]
modifică Note
- ^ Iorga, p. 65; Giurescu, p. 463; I. Bogdan, p. 266; Mályusz, p. 112
- ^ P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Bucureşti, 2000, p. 310 - 311 şi nota de subsol nr. 62
- ^ Diţă, pp. 39, 80
- ^ P. P. Panaitescu, op. cit.
- ^ Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediţia a II-a rev., Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 389
- ^ Diţă, pp. 6-7
- ^ Diţă, pp. 6-8, 18
modifică Bibliografie
- Alexandru V. Diţă, „Fuga” şi „restaurarea” lui Mircea cel Mare, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995
- Nicolae Iorga, Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899
- Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, 1935
- hu Elemér Mályusz, Zsigmond király uralma magyarországon (1387-1437), Gondolat, Budapest, 1984
- Ioan Bogdan, Scrieri Alese, Cu o prefaţă de Emil Petrovici. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei, 1968
modifică Vezi şi:
| Predecesor: Mircea cel Bătrân |
Domnitor al Ţării Româneşti 1394/1395 - 1396 |
Succesor: Mircea cel Bătrân |
